-
Introducere – povestea
De dimineață, când roua încă mai șede pe firul de iarbă și cântă cocoșul din deal, căprițele noastre se pornesc alene spre odăița cu lucernă. Nu-s grăbite, că știu ele bine că ziua lungă le aduce destulă hrană bună și lucernă cu miros de vară curată.
Și uite-așa, dintr-o hrană gândită cu grijă, ajunge laptele mai apoi în cana din bucătărie – dulce, curat și cu rost. Că nu-i tot una ce mănâncă dragile de ele, cum nu-i tot una nici cum dai viață mai departe laptelui, în tot ce înseamnă bunătate din el.
-
Ce punem în odăiță – hrana căprițele?
Căprița n-o poți hrăni cu orice, că se supără numaidecât și laptele nu mai iese cum trebuie. La noi, odăița se umple cu lucernă strânsă la vreme, când soarele dogorea peste câmp și iarba era în floare. Lucerna e ca o comoară: miroase a vară trecută și ține de foame peste iarnă.
Pe lângă ea, mai punem câte-un pumn de grăunțe, o mână de porumb ori ovăz, care aduc putere în trupul căpriței.
Căprițele-s mofturoase și istețe: nu pun botul pe ce nu le place, iar unele ierburi chiar le pot strica sănătatea. Aici stă toată rânduiala – să alegi hrana cu minte, să știi ce și cât le dai, că altminteri se schimbă tot rostul lăpticului.
-
Cum se simte hrana în lapte?
Ei, aici e toată taina! Cum îi hrana, așa-i și lăpticul. Dacă lucerna-i curată și aleasă cu grijă, laptele iese dulceag, cu aromă blândă, parcă smuls din poveștile bunicii. Dacă hrana e săracă ori nu-i pusă cu rost, se simte numaidecât: laptele capătă gust aspru, ba chiar iz mai „țapăn”, de nu-l mai pui cu aceeași poftă pe masă.
Nutriționiștii ar zice doctoricește că „proteinele, grăsimile și enzimele” își trag seva direct din ce mănâncă animalul. Noi, mai românește, zicem așa: dacă pui bunătate în odăiță, scoți sănătate în cană. Laptele căpriței hrănite cu rost e mai ușor de digerat, are grăsimi sănătoase, se face iaurt cremos și brânză cu suflet.
Și clienții simt diferența: lăpticul e mai moale, mai dulce, mai curat. Gustul adevărat se naște din hrana calitativă, atenția și grija de zi cu zi.
-
Tradiție și rânduială
Așa a fost de când lumea și pământul: omul și-a ținut căprița aproape, i-a dat hrană cu rost și s-a bucurat de laptele ei. Odinioară, la țară, se zicea că „cine are capră, n-are lipsă de lapte niciodată”. Căprița era hrănită cu ce scotea ogorul, iar copiii creșteau zdraveni cu lăpticul cald, muls cu noaptea-n cap.
Nu se făceau mofturi multe: pășunea era pășune, iarba era iarbă, dar se știa bine să nu se lase turma la buruieni stricate ori la câmpuri nearate. Și tot satul avea rânduiala lui, fiecare gospodărie știa când să scoată animalele la pășunat, cum să usuce fânul și cum să pună lucerna la păstrare.
„Capra-i mai sprintenă pe coastă decât vaca pe câmpie”, zice vorba bătrânească, și nu degeaba. Capra a știut mereu să se descurce, să se cațere, să găsească hrana bună unde nici nu te gândești. Dar omul gospodar îi ținea totuși calea dreaptă, ca să iasă laptele cu dulceață și brânza cu miez.
Și iaca, până și azi, în timpurile astea moderne și pline de neologisme, păstrăm obiceiul străbun: să hrănim căprița cu ce-i mai bun, să nu-i dăm chimicale ori furaje chioare, că laptele bun se face cu rânduială, nu cu grabă.
-
De la odăița cu fân în cană și rostul final
Și uite-așa, de la un fir de iarbă cosit la vreme, la o mână de lucernă pusă cu grijă în iesle, ajunge laptele să-ți umple cana de dimineață. Căprița nu vorbește, dar îți dă înapoi toată hrana și dragul cu care ai îngrijit-o.
De aceea, când guști lăpticul nostru, simți mai mult decât un gust: simți pășunea, simți odăița plină de fân, simți grija zilnică și tihna satului de odinioară. Brânza capătă miez, iaurtul se încheagă frumos, iar zerul curge limpede – toate din pricina hranei alese și a rostului păstrat.
La Pui de Drag, noi credem că laptele bun nu-i doar alb și rece, ci-i poveste vie, scrisă de fiecare căpriță. Și povestea asta începe mereu în odăița cu fân și se termină, cu bucurie, în cana ta.
-
Gând de încheiere
Adevărul e simplu și străvechi: laptele nu-i doar hrană, e legătură. Între om și animal, între pământ și masă, între trecut și viitor. Căprița, mică și harnică, ne amintește zilnic că din lucrurile mărunte se nasc darurile cele mari.
De la o gură de apă limpede și o brazdă de iarbă verde, până la cana de lapte care ajunge în casa ta, totul e țesut într-o rânduială firească. Și dacă știm să păstrăm rânduiala, să nu uităm bunul simț și dragul de lucru curat, atunci gustul lăpticului va fi mereu mai mult decât o aromă, va fi o mărturie a grijii și a iubirii puse în fiecare pas.